Până-n sfârșit, să nu uiți măreața sărbătoare,
Când te-ai sculat din pulberi deodată în picioare.
Privirea ta târâșă și-mpiedicată-n tină
Primi din depărtare întâia ei lumină,
Și-o dată dezlegată de mal și de țărână,
Ajunse scrutătoare, senină și stăpână.
Erai o rădăcină și nici de-abia un trunchi:
Ai smuls-o de sub tine și-ai frânt-o pe genunchi,
Și slobod de osânda de rob încremenit
Te-ai desfăcut de locul osândei și-ai pornit,
Și cumpănit pe câte o talpă și-un călcâi,
Ai fost pe verticala înaltă cel dintâi.
Îți ridicaseși capul de jos, chemat de soare,
Și începu îndată și cugetul să-ți zboare.
Tu ți-ai învins pământul, mormântul și destinul.
Se învinsese omul neașteptat, străinul.
vezi mai multe poezii de: Tudor Arghezi
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.