Nu era nici zori, nici seară, doar un ceas ca o tăcere
Și, în codrul nins cu frunze, sta pe iarbă păstorița
Cea de lume-nstrăinată, împietrită de durere,
Cu rafale de furtună strânse-n suflet - Tudorița.
Cine-o știe? Cine-o cată? Unii spun c-ar fi născută
Din țâșnirea izbucnită ce despică ceru-n două
Cu un fulger, cu un tunet și c-un foc de stea căzută,
Când se clatină pământul pe sub raiul care plouă.
Unde s-o afla licoarea care-o scapă de blestemul
Încuibat în tresărirea unei inimi prea albastre
Și în ce descântec șade, toropit de vis, poemul
Care ar usca șiragul lăcrimării ei sihastre?
S-a pornit adânc în codru și s-a contopit cu zarea,
Unde ursul răscolește, voalului de crengi, umbrarul,
Unde lupul întețește,-n toiul nopții, vânătoarea,
Iar pelinul se-nverzește, tulburat de tot amarul.
Unii spun că-i văd albeața trupului și c-aud șoapte,
Ca un vaier care rupe asfințitul de culoare
Și-l preschimbă într-o lume cu un drum urcat în noapte.
Însă, dacă-i văd privirea ne-ngrădită de hotare,
Se transformă în strigoii care nu mai știu de fapte.
vezi mai multe poezii de: Manuela Munteanu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.