Era ultima noastră duminică împreună.
Timpul se prelingea prin noi,
mut.
Nu avea,
evident,
cum să ne spună
Că prin tine deja,
definitiv,
a trecut.
Că prin mine
urma să mai curgă o vreme,
Să-mi mai sfârtece lacrimi,
să mă mai mintă în vis.
Să mă-nveţe,
ca pe-un nătâng,
a mă teme
De propriile pleoape.
Să mă condamne
să ţin ochii deschişi.
Era ultima noastră duminică împreună.
Noi tăceam,
dar privirile noastre îşi vorbeau.
Îşi aminteau
cum am sădit între noi vreme bună.
Privirile noastre,
adio,
în felul lor,
îşi spuneau.
Era o zi cât se poate de frumoasă,
era primăvară.
Soarele umplea cerul răsfăţat
şi râdea.
Noi ştiam amândoi,
negreşit,
că o să doară.
Că furtună-am să fiu
când tu o să-mbraci liniştea.
Era ultima noastră duminică împreună.
Între noi se-ntindea,
calmă,
marea unei despărţiri.
Urma să mai privim
acelaşi cer
şi aceeaşi Lună
Doar ca suflete,
plutind
pe corabia speratei nemuriri.
vezi mai multe poezii de: Dan Lazarescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.