De plictiseală sau din nepăsare,
Nu e o scuză sau un vechi refren,
Aflându-mă într-o gară oarecare,
Mi-am luat bilet pentru-acest unic tren.
În el, sute de mii de personaje,
Plecate-acum în nemilos surghiun,
Cu dor în suflet, pline de bagaje,
Se luptă pentru-n loc ceva mai bun.
Ce freamăt, cât venin, ce încordare,
Ce urlete, ce plâns și ce tam-tam,
Ce vorbe grele și ce-ncăierare
Că fiecare vrea să stea la geam.
Stau și privesc acest grotesc spectacol
De parcă sunt în lojă la balcon
Și de-aș putea, aș face un miracol
Și-aș dispărea în zare din vagon.
Aș vrea să ne oprim în prima gară
Și să o luăm apoi în sens opus
S-ajungem unde-am fost întâia oară,
Însă biletul este numai dus.
Speranța mea acum e doar în soartă
Și-o rog în gând să schimbe vreun macaz,
Căci acest tren spre nicăieri ne poartă
Și m-am urcat în el și mi-e necaz.
vezi mai multe poezii de: Octavian
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.