Vezi varianta desktop a site-ului
Am ucis cândva un om care locuia în mine în camera inimii ce bătea senzual
În colțul tăcut al unei case vechi se odihnește o oglindă, cu rama sa antică, acoperită de praf, păstrând ascunse
Greu de găsit Costel Zăgan
-I- Pe când infinitul negru nu născuse încă-n lume A lui vagă existență pentru cei ce nu-o-nțeleg, Și nici omul nu ivise pe pământ se ști anume,
Tu te ridici şi te întorci spre uşă iar umbra mea parcă îţi cade la picioare, sub mersul tău e fum şi e cenuşă şi deodată plouă mult în depărtare
De plictiseală sau din nepăsare, Nu e o scuză sau un vechi refren, Aflându-mă într-o gară oarecare, Mi-am luat bilet pentru-acest unic tren.
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
© 2025 Poeţii Nostri. Toate Drepturile Rezervate. Toate textele sunt reproduse în scop educaţional pentru informarea utilizatorului.
Despre noi Termeni şi condiţii Politica de confidențialitate
Împărtăşeşte-ne opinia ta:
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.