E poezia o autostradă,
Pe care las o dâră de cerneală;
Sunt melcul lent, privit precum o pradă
De vulturii cu pană colosală.
Mă târâi pe asfaltul care frige
Și ce îmi lasă urme-adânci în carne,
Aș da oricât să merg pe catalige,
Să n-am pe frunte indecente coarne…
Îmi port și casa peste tot cu mine,
Un cuplu, evident, indivizibil,
Induc emoții, nori de endorfine,
Iar unii cred, hilar, că-s comestibil.
Dar mă-nchid prudent în carapace,
Și-aștept amenințările să treacă
Sau câte-un critic cu instict vorace
Să își ascundă ghearele în teacă.
Chiar dacă sunt respins și mazilit
Merg lent în ritmul meu pe o șosea;
Înaintez modest, dar mulțumit
Că las măcar o urmă-n urma mea!
vezi mai multe poezii de: valentindavid57
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.