Dintr-o frunză ruginie ce gonește pe cărare,
somnambulă întrupare, îndreptându-se-n-curtare
spre grădina-nmiresmată, pe coline vălurite, ca un vis, urnit deodată,
crește timpu-n infinit, albăstrit de cer, tivit,
tot cu dorul de miresme, smirnă, tămâiosul val,
ce cuprinde-n brațe lumea, prin sărutul abisal.
Din potopul de dorințe care cotropesc zidirea,
bate ceasul strategia care naște-nchipuirea
ce tot mișcă-n cruste lumea pân' la muguri, înflorire.
Iov e-n fiecare suflet, nu e doar o amintire
despre biruință, dragostea, copac cu rod.
Pot să fiu și eu un pod pentru tălpi de îngeri, înviere prinsă-n glod?
Ce e vechi este și nou când vine vorba de fire,
aberantă-i doar ruptura de suișul în privire.
Când curat ne este gândul, lustruit în cruci de pași,
peste-ntinsul vieții înseși, suflete, ce urme lași? (1.10.2024-Iulia Dragomir)
vezi mai multe poezii de: iulia.dragomir
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.