Stau brazii drepți, străjeri albiți de-omături
Și își rememorează verdea coamă.
Prin labirintul cerurilor cheamă
Năluci de nouri, să le stea alături.
Oglinzile îngheață peste munte
Și-n ele ferecă lumina orei
Când se deschide floarea aurorei,
Să facă-albastrului răcorii punte.
E-un vis intens care-mi adoarme-n gene,
Sfârșit de osteneala feeriei
Și de întortocherea melodiei
Pe care vântu-o fluieră alene.
Am un imbold să mângâi depărtarea
Ce ține valea-n palme reci și grele,
Să o cuprind în caldul palmei mele,
Să-i schimb rotite cețuri cu visarea.
Aleg un gând sentimental, ca dorul,
Și îl iluminez cu neculoarea
Zăpezii, soră cu înfiorarea
Meandrelor ce-nșiră viitorul,
Apoi îl salt peste oglinzi de munte,
Cu răsuflări prin limpezimi de gheață.
Eliberat, va vrea să prindă viață
Și libertatea vieții s-o înfrunte...
*Valea Soarelui - pârtie din Sinaia
vezi mai multe poezii de: Manuela Munteanu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.