Vârtejul
Vârtejul mă duce ironic,
prin ere căzute sub timp,
Repet un destin patologic,
sub frunte cresc gândului, nimb.
E viața, galopul la umbra
din mărul grădinii cerești,
Mi-e sprijin Cuvântul la bolta
luminii din aștrii lumești.
Aprinse duc sfere de veacuri,
povești cu a fost și va fi,
Copacul de vise-nviază
o frunză de jar dintr-o zi.
Mi-e ”datul” în mări de albastru,
ce-o vrajă pe ochi mi-a țesut,
Să nu știu elipsa pe care
lumina-mi scăpa-va de lut...
Pe buze port încă petale,
parfum de la flori pământești,
Îmi port către stele tot dorul
de iriși, din pleoape lumești,
Mă tremură ofuri în dansul
pe lângă Calea Lactee,
Mă cere matricea în arcul
întins de tine, Femeie!
Ecouri de gânduri colindă
vitralii-nghețate de lumi,
Ne e soarta, cântec de stele,
șoptit de arpegii postumi,
Din piatră de-am fi, multe ere
am stinge-n cremeni de-orbite,
În inimi n-ar plânge durere,
lacrimi n-ar curge ...strivite.
Cuvântul ce sprijină ceruri,
deschide ferestre la gând,
Pe visuri pogoară speranțe,
scântei, galaxii aprinzând.
Misterul ce viața o cheamă,
nu află răspunsul în noi,
Ne poartă spre gara finală,
un tren fără drum înapoi!
Vârtejul mă plimbă ironic
prin stele uitate-n netimp,
Întors către Terra, prind crucea
ce soarta năimit-a s-o plimb.
Spre mere pășesc diabolic,
păcatul cu rouă mi-l spăl,
Femeie, mireasa iubirii,
primește-mi dorirea sub văl!...
vezi mai multe poezii de: dorurot
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.