Prin a negurilor sită de cu noapte iarna cerne,
Și pe dealuri și pe câmpuri un giulgi alb și trist așterne.
Unde-a fost verdeața dragă, unde-a fost viață cu flori
Zace moartea înghețată, trece vifor de fiori.
Însuși soarele, iubitul, de mâhnire se pătrunde
Și ca să n-o vadă fuge și departe se ascunde.
Vai! ce-o să devie lumea sub acest cumplit troian,
Ce lungește ziua-n veacuri de urât și de alean?
În zadar jelește omul încântările naturii,
Zbor de păsări, curs de ape, mângâierile căldurii,
Iarna, baba pizmăreață de-ale lumei veselii,
Vrea să stângă de sub ceruri și lumini, și armonii.
Însă mintea-i e tâmpită de a grijilor povară,
A uitat, din fericire, ca frumoasa primăvară
S-a retras cu tot avutul mândrei sale tinereți
Pe obraze de copile și în suflet de poeți.
Străluciți cu-al vostru farmec, voi ființe încântătoare,
Și prin ochii voștri veseli cerniți razele de soare,
Acordați a voastre lire, fii ai cerului senin,
Și schimbați în ciuda iernii fulgii albi în flori de crin.
Împrejur de-această masă, unde seara se adună,
Uitând lumea, noi să râdem, și cântăm cu voie bună,
Făr-a mai privi fereastra, după care, tremurând,
Iarna stă și ne pândește ca o fiară, cu rău gând!
Ea de nunta sa cu gerul cojoc alb și-a pus pe spate,
Dar, de hâdă ce-i, o latră câinii speriați din sate,
Ș-o alungă umilită peste nouă țări și mări,
Mult departe de castelul ce răsună de cântări.
Iar de va cerea la anul pe la noi să vie iară,
S-o primim ca și acuma cu a râsului fanfară.
vezi mai multe poezii de: Vasile Alecsandri
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.