Peste spiritu-mi se-ntinde a ideilor torent
Ce aleargă-n întuneric după un ţel ce se departă,
A mea inimă-i cuprinsă de al neliniştei moment,
Ce mă-ndeamnă, mă opreşte, mă disperă, mă transportă.
La scânteile divine adresez doru-mi ce arde…
Dar, de zidul ignoranţei, iarăşi creieru-mi se frânge!
Străbat codrul cu mistere unde-s spiritele-n hoarde
Unde ramurile ţipă și-ntre frunze vântul plânge…
Întreb vântul, el suspină…
Întreb floarea, ea se-nchină…
Întreb unda, ea se teme,
Şi, cu frică, fugind, geme…
O, răspunde iar, tu, spirit ce-nsufleţeşti pe toate:
Pentru ce şi până unde se ridică acest fum?
Printre şoaptele înţelese a naturei speriate,
Se strecoară până-n pieptu-mi acest ecou: eşti nebun!
Mă arunc prin veşnicie cu aripa cugetărei...
Rătăcesc în negrul haos…în acest etern mormânt…
Şi-un oribil întuneric sfărâmând scara înnălţărei,
Cu blestemele pe buze cad zdrobit iar la pământ!…
vezi mai multe poezii de: Vasile Conta
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.