Noaptea-ntinde majestoasa-i mantie neagră peste lume…
Şi misterele din sânu-i, zburând lin, se răspândeau;
După sine, cu sfială, târând şoapte o mulţime,
Şoapte dulci, ce cu-a lor curse, suvenirile răpeau.
Păstoriţa-mbrăţişată de plăpânda voluptate
Preserează de pe buza-i pe-a naturii sân smălţat,
Multe şoapte, în catene, de extaze parfumate
Şi-ntrerupte în răstimpuri, de-un fierbinte sărutat.
Râul, floarea şi zefirul, valea şi codrul frunzos,
Ca să cânte a lor regină, armonii au întonat;
Numai timpu-n gelozie se frământă furios,
Se încruntă, se repede, cu gândirea a zburat…
Un mormânt rămâne Timpul…peste dânsul
Ostenit păşeşte viaţa…S-aude un clopot,
În natură jale, la păstor e jalnic plânsul…
Spaţiul puternic răsună de al Timpului hohot!
vezi mai multe poezii de: Vasile Conta
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.