Ne-ntoarcem din legendă şi lumină,
Ologi de-atâta cântec, cât am avut parte,
Cu aripile frânte şontic pe lună plină
Şi arătăm de-acum ca niște lăute cu doagele sparte.
Inimile noastre s-au rupt ca niște strune
Şi-n locul lor de mult zac, două prigorii,
Hai Sancho, am dreptate, nu te sfii şi spune
Că numai ochii noștri mai sunt la fel de vii.
Ni-s scuturile sparte şi-ntoarcerea pustie
Dar mai tingim să cucerim trofee
Şi Rocinante triste visează apa vie,
Ca-n vremea când dormeam pe curcubee.
De ne-am bătut cu morile de vânt,
Nu-i nici o crimă Sancho, pe umeri să ne stee;
Am vrut să punem miere în inimi şi cuvânt,
Ca fiecare ins pe lume să aibă-o Dulcinee.
Cu platoșa cârpită și lancea frântă-n două,
Întorși ca niște umbre îmbătați de vise,
Am rămas aceiași cavaleri de rouă;
Privește, lumea ne sărută luceferii din rănile închise.
Or, nu e oare această întoarcere târzie
Cea mai frumoasă clipă din marea aventură?
Pe semne-așa ni-e dat nouă să fie
Visul în viață, un drum spre aurore, cu razele armură!
Madrid, mai 1977
vezi mai multe poezii de: Vasile Copilu-Cheatră
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.