Eu V. Copilu Cheatră
Atât cât mă luptasem pentru vatră
Eram încă voios, plin de putere
Crezând că țara mea nu piere.
Aicea zac eu, V. Copilu Cheatră,
Cel ce-a tras în viață doar ponoase,
De-acuma nimeni nu mă latră,
Nu mă jelesc Măriuțele frumoase.
A uita pădurea departe,
Mângâiată de moarte,
În Apusenii de granit și tăcere
Cum ai uita o durere.
Vara se făcea tot mai subțire
Sub coborârea ta din strălucire
Și ai plecat cu inima plină
De curcubeie și lumină.
De unde a izbutit Dumnezeu să adune
În aceste culori atâta minune?
Poate-a pus urechea pe inima ierenilor și le-a furat
Mătăniile încărcate de taine, la care nu s-a mai umblat.
Fată din țara voievozilor și padina oierului
Ți-au căzut pe umeri grădinile cerului
Și ai crescut, subțire ca un crin,
Din fluier de salcă sau poate de arin,
Cuvintele mele-s țârâie
De lacrimi și sânge.
Cine-n adâncul lor plânge,
Că plânsul alină, nu taie?
Nopțile sufletului meu sunt grele
Cum ceru-n dricul verii fără stele,
Nu mai e nimeni pe nume să mă cheme,
Până și margaretele par pale crizanteme.
Pe ulița sufletului meu
Umblu și mă-ntreb mereu,
Eu satului ce pot să-i dăruiesc
Decât un cântec pământesc?
Graiul nostru de la Iara
Frige, de frumos, ca para;
Ca din flori de rouă ude
Se aude, se aude