Cântecul meu nu e un cântec solemn,
Rostit de un orator țeapăn ca un lemn;
Fiecare cuvânt pe care-l scriu,
Mă doare ca un cui bătut în sicriu,
Că numai eu știu câte Vârfuri-cu-Dor,
S-ascund în aceste cuvinte care dor,
Numai eu știu de câte ori a stat Horia supărat,
În baltag de cremene, cu ochii peste țară, răzimat
Cu Detunata-n brațe, crunt şi fără leac,
Gata să zdrobească hatul la Feleac.
Cântecul meu nu e un cântec festiv,
Să-ncapă-n cuvinte sau pe-un portativ.
Când îl rostesc, în fiecare seară, buzele mă ard,
Ca atunci când am aruncat peste gard
Toate zapisele şi dictatele semnate
Cu ochii închiși, cu mâinile spurcate,
Când s-a ridicat poporul ca pădurea,
Cu dinții, cu sâneața și săcurea,
Ca pe vremea când ne călcau, Por Împărat sau turcii,
Şi-şi ascuțeau românii fușteii tari ai furcii.
E încă acea Turdă atâta de fierbinte,
Încât o vom tine, deabună seamă minte,
Din tată-n fiu, din veac în veac,
Până când va mai rămâne, pe pământ, doar om de leac.
vezi mai multe poezii de: Vasile Copilu-Cheatră
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.