Dați-mi voie să cer şi eu cuvântul
Că-i duc dorul, cum îl duceam, în copilărie după o jimblă.
De când n-am mai vorbit îmi pare că mi-a ruginit gândul
Şi mă simt ca un clopot fără limbă.
Cer cuvântul, cel mai străvechi drept pe care
L-a cucerit omul de când e stăpân pe pământ,
De când şi-a ridicat fruntea din țărână şi umblă-n picioare;
Iată de ce mă înscriu la cuvânt.
Şi-l mai cer pentru că am şi eu ceva de spus,
Despre frumusețe, despre suferințe, despre dreptate;
S-ar putea să nu adaug nimic la toate-acestea-n plus,
Oricât de frumos m-aș trudi s-o fac şi m-aș zbate.
Dar sunt pe lume, oare, două voci să semene,
Să cânte cu aceeași măiestrie şi intensitate?!...
Nu cred, chiar de-ar fi să fie gemene
Şi-n amândouă-aceeași inimă ar bate.
Dacă cer cuvântul vă spun că l-am cerut,
Nu pentru că jinduiesc să m-arăt mai acătării
Ci pentru că nu pot răbda, o schintă, să mai rămân mut
Şi să nu cânt, alăturea cu voi, frumusețile țării.
vezi mai multe poezii de: Vasile Copilu-Cheatră
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.