Străbunii mei au fost şi sunt
Plămadă din acest pământ.
Odihnesc în veșnicie
Sub această strămoșească glie.
Sarica de pe umerii ciobanului din deal,
E blana ce-o purta pe spate Decebal.
Pieptarul meu cusut în cântec şi alean,
E platoșa de-argint a lui Traian.
Azi ochii lor albaștri strălucesc
În pagină, ca un ponor ceresc.
În brazii care suie drept,
Le-a crescut când mâna, când inima din piept.
Iar în frunza codrului ce cântă,
Graiul celor asupriți, cândva, cuvântă.
Şi-ori şi unde mă întorc sau stau,
Tot de rădăcina lor fierbinte dau.
vezi mai multe poezii de: Vasile Copilu-Cheatră
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.