Cântarea neamului (ultima parte) - Vasile Militaru
Adăugat de: Adina Speranta

Dar... ce freamăt fără seamăn vine lung din Soare-apune?...
Cine poate să se-nalţe mai presus de-a firii legi?...
Tunetul, atât de groaznic, n-a putut nicicând să tune!...
Parcă stă să se dărâme temelia lumii-ntregi!...

Armiile teutone au purces la cotropire
Şi, pe tot cuprinsul lumii, se revarsă, valuri-valuri,
Ca o mare ce, din larguri, mânioasă peste fire,
Cu năprasnici munţi de apă spumegând izbeşte-n maluri!...

Împotriva lor, noroade se ridică, - stăvilare,
Însă rând pe rând, sub valuri, stavilele cad, sudum,
Că-n mânia ei, nebuna şi-nfricoşătoarea mare
Ar mişca din loc şi munţii, printre ei să-şi facă drum!...

Grijurat, ascultă neamul mugetul ce-ntr-una creşte...
Parcă vrând să-i spargă pieptul, bate-i inima în piept...
Dar acum pe tronul Ţării, cu boierii sfătuieşte
Vodă Ferdinand cel Mare! Vodă Ferdinand cel Drept!

Ci-ntr-un miez de noapte-adâncă sfatul tronului se curmă...
Oastea neamului întreagă e chemată iar sub steaguri...
Clopotele sparg văzduhul, toată noaptea, iar în urmă,
Chiuind ca la o nuntă, vin flăcăii din meleaguri...

Au lăsat în brazdă plugul, au lăsat la pluguri boii,
Au ieşit de prin porumburi, de prin lunci şi de prin vii,
Şi, - cu freamătul ce creşte, când albinele fac roii,
Negură, pe mii de drumuri, vin cu sutele de mii!...

Ici, colo, la colţul prispei, inima fiindu-i frântă,
Câte-o dragoste sfioasă, câte-o soră, câte-o mamă,
Pe când cei plecaţi sub steaguri cântece de luptă cântă,
Pietre scumpe dintre gene stau să picure-n năframă...

Iată oştile pornite înspre munţii suri, ca-n brumă...
Vijelie sunt călării aplecaţi peste oblinci,
Şi, sub ropotul năpraznic ce auzul ţi-l sugrumă,
Clatină-se-nfioarate: lunci şi codri, văi şi stânci...

Peste munţi Ardealul nostru sângerase-amar de veacuri,
Doar o clipă-avînd sub gene visul Marelui Mihai,
Şi, spre el acuma fraţii, rănilor să ducă leacuri,
Alergau în şiruri dese: pedestrime şi pe cai...

Ci-ntr-o noapte, pe când munţii poleiţi visau sub lună
Şi dormea mai adâncită valma codrilor de brad,
Prin hăţişurile dese şi pe creste trec furtună
Oştile ce, mânioase, peste unguri trăsnet cad!

Vajnică se-ncinge lupta!... Cine-i slab, acum se frânge...
Caii parcă vor să zboare ridicându-se-n văzduh...
Lăncile pătrund în piepturi, piepturile varsă sânge
Şi, cu miile, din luptă cad vrăjmaşii fără duh!...

Armiile teutone însă, multe, fără număr,
Vin ca roiuri de lăcuste, ungurilor la impas
Şi, cu oştile-nfrăţite, puse umăr lângă umăr,
Prind, cu lupte sângeroase, să ne-ntoarne, pas cu pas...

Mulţi ca frunza vin duşmanii, dar sunt steiuri să-i înfrunte!
Şi, prin munţi, pe unde pieptul neamului e mai învolt,
Scrâşnetul e-aşa de groaznic, luptele-s atât de crunte,
Că e sânge toată apa de pe Jiu şi de pe Olt!...

Valul ne-a intrat în ţară... ne izbeşte, ne-npresoară...
Neamul cercetează zarea şi - cătun după cătun,
Vede bolta-nvâlvorată către munţi şi-l înfioară
Tot mai tari şi mai aproape, mugete prelungi de tun!...

Oastea curge sfârtecată, - trup şi suflet numai rană:
Se coboară de la munte pe la Olt şi pe la Jiu,
În veşminte zdrenţuite, istovită, fără hrană,
Din întreaga ei zidire numai ochiul rămas viu!...

Lacrima răsare-n gene, pieptul din adânc oftează...
Tot mai repede se strânge împrejur vrăjmaşul brâu...
Vaiete de pretutindeni se-ntâlnesc, se-ngemănează:
Ard căminuri, ard conace, ard hambarele cu grâu...

Nu mai e nici o nădejde... nu mai e nici o scăpare...
Jumătate neamu-n pripă şi cu plânsu-n sita genii,
Cum porneau străbunii-n vremea năvălirilor barbare,
Au pornit, pe mii de drumuri, lungi convoaie de bejenii...

Toamna cerne ca prin sită...Drumurile cu noroaie
Gem, de-a lungul şi de-a latul, frământate de cei mulţi:
De săracii storşi de vlagă, frânţi de jale, uzi de ploaie,
De săracii morţi de foame, numa-n zdrenţe şi desculţi...

Mai-avuţii, rari la număr, zgribuliţi sub coviltire,
Merg într-una, zi şi noapte, în chervanele cu fân;
Ger hain pătrunde-n oase: omul cade-n amorţire
Şi adorm pe totdeauna pruncii mamelor la sân...

Surd e geamătul acelor biciuiţi de vrerea sorţii,
Şi, pe cele două margini ale fiecărui drum,
Mii de cai, căzuţi din hamuri, îngheţaţi de frigul morţii,
Dorm lungiţi, cu ochi de sticlă parcă-nvăluiţi de-un fum...

Dar convoiul de bejenii cu-a lui larmă, cu-a lui şoapte,
În câmpiile Moldovei se topeşte-ncet, încet,
Pe când oastea care-n urmă luptă crâncen, zi şi noapte,
Neclintită, ca un munte, se opreşte pe Siret!...

Peste viforul din pieptul neamului tăiat în două,
Iarnă cruntă cade-n urmă cu-al ei vifor, tot mai greu...
Suferinţa n-are seamăn... geana pururea e-n rouă
Şi, sub negura ninsorii, - parcă ne-a uitat şi Dumnezeu!...

Noapte grea ne cade-n suflet... Nici un licăr de lumină...
Prin spitale gem vitejii, - de dureri la faţă crunţi;
Maica Domnului, aievea, suferinţa le-o alină,
Când mărita lor Regină îi mângâie blând pe frunţi!...

N-au căzut destui în luptă; tot mai trebuiau să cadă:
Molima ne intră-n sânge... mii pe toată ziua pier...
Şi, prin viforul ce-ntr-una curg troienii de zăpadă,
Nu se mai zăreşte soare, nu se mai zăreşte cer...

O, dar iată, se topeşte cel din urmă sloi de gheaţă!...
Cu miros de câmp adie lin al primăverii vânt,
Şi-ntr-o zi, - cu ochii limpezi, cu surâsuri sub mustaţă,
Mândră oaste românească a ieşit ca din pământ!...

Adunându-şi toţi vitejii care pus-au stăvilare
La Predeal, la Dragoslave, la Oituz, pe Olt, pe Jii,
Cu-a lui mână voievodul Ferdinand cel drept şi mare
Pune-n pieptul fiecărui semnele de vitejii...

Şi grăieşte voievodul, - toată ţara vrând să ştie:
„Cu-ale mele oşti viteze fac de-acuma legământ:
Tot pământul bun de muncă întru veci a lor să fie,
Că pe veci flăcăii gliei l-au plătit cu sânge sfânt!...”

Şi-a venit în urmă ziua ce mereu va sta-n izvoade
Scrisă-n slove aurite, - când, la Mărăşeşti în văi,
Neamul n-a cules vreodată mai strălucitoare roade
Ca din snopii, mii la număr, seceraţi de-acei flăcăi!...

Cu trei cruci făcute-n pripă, dar nu-n zale, ci-n cămaşă,
Chiuiră vitejeşte mii şi sute de viteji
Şi, cu flăcări în privire, către tabăra vrăşmaşă,
Miile se-nvolburară ca mânate de-un vârtej!...

O, dac-ar fi fost munţii dintr-odată să se frângă
Şi, cu vuiete grozave, să se năruie-n genuni,
Dreaptă-mi este socotinţa: n-ar fi fost nimic, pe lângă
Năruirea de obuze peste-ai neamului goruni!...

Cu maşini în chip de vulturi uriaşi, umplând văzduhul,
Îndârjit, vrăjmaşii noştri suiau roiuri către cer
Şi, pe oastea românească, vrând pe veci să-i curme duhul,
Aruncau potop de flăcări, de otravă şi de fier!...

Şi era, sub viermuirea păsărilor zburătoare
Atât scrâşnet, atât vaier, atât sânge şi-atât foc,
Că-ngrozit de clocotirea fără seamăn, sfântul soare,
Sus pe bolta luminată s-a oprit atunci în loc...

Dar a noastră-a fost să fie biruinţa cea din urmă,
Căci, să ne păstrăm moşia, fu unicul nostru ţel...
Şi, dacă puţini la număr, am gonit o-ntreagă turmă,
E, că noi am fost doar suflet, iat duşmanii doar oţel!

Neamul râde-n lacrimi calde, - lacrimi sfinte-n înţelesuri!
Că trei vechi a lui ţinuturi întregitu-i-au grădina:
Transilvania cu munţii, Basarabia cu şesuri
Şi, cu tainice izvoare cântătoare, Bucovina!...

Trei-culorile române vulturii le duc în ghiare!...
După ce pierdură prada, s-au ascuns rapacii ulii,
Şi, pe unde-a stat trufaşă stema naţiei maghiare,
Iată sfântă sărbătoare în Cetatea Albei-Iulii!...

Crainicii vestiră-n larguri, cu-a lor trâmbiţe şi surle,
Vestea ce, de bucurie umple-al Românimei piept:
„În Cetatea Albei-Iulii, azi cu aur pe-a ei turle,
Intră Ferdinand cel Mare! Intră Ferdinand cel Drept!...”

Lungi, uralele din piepturi izbucnind, nu se mai curmă!...
Şi, cu-aceeaşi strălucire, şi cu-acelaşi larg alai,
Trece Ferdinand cel Mare, cum trei veacuri mai în urmă,
Tot pe-acolo-a fost să treacă, falnic, Marele Mihai!...

Şi, pe când în depărtare bubuit de tun străbate,
Voievodul cu-a lui Doamnă pun pe frunţi, slăvit inel,
Ea, coroană orbitoare, scânteind de nestemate,
El, din tunurile Plevnei, grea coroană de oţel!...

Astfel, împlinit e visul unui neam ce nu se frânge,
Vis ce l-au purtat străbunii şi-au murit cu el în gând,
Pentru care-atâtea veacuri s-a vărsat potop de sânge
Şi pe care noi acuma l-am încoronat cântând!...

Neam Român de pretutindeni, zămislire ca de stâncă
Ce, prin viforul de veacuri ţi-a fost dat să nu te clatini;
Neam cu jale fără seamăn de amară şi adâncă,
Dar întreg rămas la suflet, în Credinţă şi la datini!...

Bucură-te azi, - duşmanii deşi-n scrâşnete blestemă,
Bucură-te după lacrimi şi fii mândru de-al tău nume,
Când ţinuturile-ţi toate au un singur Steag şi-o Stemă,
Cum n-ai fost, de când se ştie închegarea ta pe lume!...

Dar fii treaz în toată clipa şi-n adâncul tău te leagă:
Moştenire tot mai sfântă, mai bogată, mai în floare,
Tu, din tată-n fiu, moşia pururea s-o laşi întreagă,
Cât va fi, pe bolta lumii să mai ardă sfântul soare!...



vezi mai multe poezii de: Vasile Militaru




Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.