Ne este casa-n mijlocul drumului,
care unește cel dintâi cu cel de pe urmă soare.
Norocul nostru negru, cu mâini de aur,
chiar el ne-a fost zidar.
Pare-se, plăsmuia un pod ceresc,
pare-se, o balanță a soarelui,
dar de ieșit, i-a ieșit o casă.
Pe drum de-atunci, țâșnesc dihănii,
tâlhari și făcători de trăsnete,
neguțători de soare.
Atunci, casa frumoasă pieri
în încleștarea dintre cer și pământ,
în scrâșnetul beznei, în geamătul luminii,
în tropăitul copitelor de pe acoperiș.
Odată și odată, cerul se descleștează de pământ
Apare iarăși casa în mijlocul drumului,
apare frumoasă,
aidoma unui pod ceresc,
aidoma unei balanțe a soarelui.
Drumul își caută mai departe de lucru,
unind soarele cel dintâi cu cel de pe urmă.
Numai vânturile slujind în jurul casei
alungă miasma coarnelor arse.
Traducere Nichita Stănescu
Vasko Popa – Cele mai frumoase poezii – Ed. Tineretului
vezi mai multe poezii de: Vasko Popa
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.