Casa părintească este rădăcina rădăcinilor mele;
Acolo, copilăria mi-a întins mâinile pentru despărțire.
Timpul insista să trec în vremurile următoare,
Am trecut până m-am îndepărtat de părinți.
Nu știu cum e Paradisul, dar inima lui
A rămas în sufletele părinților mei.
Ridurile lor sunt nevăzute, Ca multe altele,
De parcă ar avea tâmplele de piatră.
Cât despre tata,
Nu l-a surprins nici moartea:
Avea brațele însângerate de maci și spice.
În palmele lui creștea grâul ca o pâine dospită
Pentru iertarea morților noștri.
Era la fel ca mai ‘nainte;
Zâmbea în ruga lui tăcută,
Călca peste morminte.
vezi mai multe poezii de: Camelia Oprita
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.