Iertare-ți cer în ziua care vine
că nu mai sunt acel ce ieri am fost.
Prea ocupat să urc peste ruine,
mi-am construit un munte adăpost.
Doar vulturii îmi sunt acum amicii
ce mă îndeamnă aripi să-mi croiesc,
Penajul să-l feresc de orice vicii
dictate de blestemul omenesc.
Am sa mă-ntind spre-a’ vieții începuturi…
C-o aripă spre primul meu suspin
când totul era gol în conținuturi,
dar visu-mi respira parfum de crin.
Perechea s-o alătur de-acea stare
când lumea, dezvelită în fâșii,
îmi va părea prea mare în cătare
să o parcurg cu-a’ vieții herghelii.
Iar între ele zbaterea de oase,
chiar de va fi balast la al meu zbor,
Va revedea doar culmile muntoase
ce fost-au prin destin de ajutor.
Să le păstrez în rame înflorate?
Ar fi nesabuință și delir,
Căci fiecare-n propria cetate
e provocat de Viață la turnir.
Iar aripile ce mi-au fost cuvinte
la manualul primului meu zbor
sunt unicat de foc din oseminte,
și nici nu cer vreun drept de autor.
Curenții din adâncuri și abisuri,
ce-au aruncat lasouri către cer
să-mi prindă de penajuri compromisuri,
îi voi păstra doar într-un colț stingher.
Ei îmi vor fi exemplu de voință
la un alt zbor spre care voi porni:
Că poti învinge răul prin credință
când aripile nu se vor urni.
Un munte adăpost la a mea viață
E-un scaun de odihnă și-ntrebări:
Ce piscuri am întins pe-a vieții ață?
Ce văi m-au tras în jos spre sucombări?
Șezând în gând, privesc spre alte creste
ce tac misterioase în zenit,
Și văd că ai mei munți și-a mea poveste
sunt doar nimic în Cel fără Sfârșit!
vezi mai multe poezii de: blacks
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.