Trecut-au veacuri după veacuri,
Din noaptea când murind, Iisuse,
Întruchipai o lume nouă
Pe groapa unei lumi apuse;
Când sângele de sub cunună,
Curgând pe fața ta ușor,
Te mângâia, cu mâna caldă,
Cu mulțumirea tuturor…
În urma ta, venit-au alții,
Vestind o nouă-nvățătură
Și, ucigând înșelăciunea
Făgăduinții din scriptură,
Au ridicat în mâini făclia
Simbolului adevărat
Și ți-au strigat: Iisuse, vino,
Că-n orice om e un Pilat!
Era atât de dulce umbra,
Ce ne-ai lăsat-o tu, Iisuse!
Ne legănau atâtea vise,
Când altele erau răpuse;
Domnia lumii viitoare
Tu singur ne-o făgăduiai,
Urmașii lui Adam în tine
Visau al veșniciei rai…
Dar azi, când adevărul arde
Topind în suflete avântul,
Când glasul lor ne tot șoptește
C-al nostru e numai pământul,
Când cerul — boltă ferecată
A temniței ce geme jos —
E numai visul altor vremuri:
Fermecător — dar mincinos, —
Eu tot mă-nalț spre fericirea
Visată-n zările senine
Și simt învățătura-ți toată,
Necontenind sporind în mine,
Și zbor mereu… mereu spre tine…
O clipă sunt doar fericit……..
………………………………….Ce făclie
Aripile mi le-a topit?
—————————————————————
Icar / din revista „Luceafărul”, anul VII, nr. 9-10, Sibiu, 1- 15 mai 1908;
@versurisubfloridetei
vezi mai multe poezii de: Victor Eftimiu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.