Într-un sonet aș vrea să-nchid trecutul
Ce și-a înfipt săgețile în mine
Și inima făcutu-mi-a ruine
Când nepăsarea nu-mi dăduse scutul...
E strâmtă haina lui, o știu prea bine,
Cum ar putea să-ncapă nencăputul?
Sonetul, vai, asemenea cu lutul
Ce sufletul încătușat ni-l ține.
Adeseori, când mintea mea se-abate
Spre țărmuri vechi, de-atâta timp uitate,
Călătorind pe-a vremurilor apă,
Mă-ntreb, simțind cum sângerează rana:
Cum ar putea sonetul să încapă
Cât mi-a-ncăput în inimă, sărmana?
vezi mai multe poezii de: Victor Eftimiu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.