Zburătorul la zăbrea - Victor Hugo
Adăugat de: Adina Speranta

Fetiță amată, de ce șezi închisă
În aceste ziduri cu porți ferecate?
Și de ce zăbreaua nu o ții deschisă,
Să privești la lună pân’ la miez de noapte?

Fetiță, deschide-mi, căci mi-i frică tare,
Prin întuneric, noaptea, când încep să umble
Striga, tricoliciul și-a morților umbre,
Cu mantii de neguri pân-în ziua mare.

Fetiță, eu nu sunt sihastru de munte,
Ce ne spun de lume ce are să fie,
Nici tânăr de-aciea ce își ies din minte,
Îndrăgind cucoane ce nu vor să-i știe.

Eu nu port nici cârjă, nici ostășești straie,
Nici am plete negre, nici am barbă albă,
Și a mea suflare atâta-i de slabă,
Încât nici o iarbă nu poate să-ndoaie.

Decât la prunci visul sunt mai ușor încă,
Sunt fiu primăverii, și sunt iarna oaspe,
Când fetele seara fac clacă de furcă,
Căci atunci mă aflu pe-acolo pe-aproape.

Iar în ziuă, astăzi, un flăcău cu-o fată
Se dezmierdă fraged și c-o sărutare
M-au prins de-o aripă între buzișoare,
Unde mă ținură ziulica toată...

Deci acum, vai mie! n-am culcuș de noapte,
Căci rumena roză unde mi-i lăcașul
S-au închis devreme; și, dacă se poate,
În săhniș la tine ca să-mi fie masul?

Dă o bucățică de pat lângă tine,
Și o perinuță fiului luminii,
Și nici ca cum grijă să n-ai despre mine,
Căci eu fug îndată la ivirea zilei.

Frații mei mai ageri s-au dus după soare,
Alții ce rămase prin flori se culcară,
Iar eu, rătăcitul, nu văd noaptea floare,
Deci, mă rog, fetică, ia-mă în cămară...

Te rog, mă ascultă, ca nu cumva noaptea
Să vie rusalii să mă ia cu sine,
Sau să mă răpească în pustietate
Stafie urâtă, ce o văd că vine!

Văd că joacă morții cu lină săltare,
Și luna senină holbat îi privește.
Văd că tricoliciul groaznic târâiește
De păr pe un cioclu, vrând ca să-l omoare.

O, tare mi-i frică nu cumva vreo strigă
Să mă ia cu dânsa în mormântul rece,
Sau de vreun clopot de-aripi să mă lege,
Ca cu al lui vuiet să mă și ucigă...

Deci deschide-mi ușa, iar de nu, m-oi duce
Ca să răpesc cuibul vreunei rândunele...
Deschide-mi, fetică, să-ți dau floricele,
S-auzi de la mine vorbișoare dulce;

Să-mi vezi fețișoara câtu-i de frumoasă,
Ș-aripile mele cât sunt de ușoare,
Și să-mi vezi gurița ce miros revarsă,
Care covârșește ori pe care floare.

Mi-i frig, căci sunt gingaș, umbra mă îngheață,
Iar ție nu-ți pasă de rugile mele;
Deci deschide-mi ușa, ca să-ți dau mărgele,
Și tu mă-ncălzește în a tale brațe...

Ori ce să-ți dau, spune, ca să-mi deschizi mie?
Fotă îngerească, sau colan de zână,
Sau să-ți ghicesc nunta când are să-ți fie,
Sau de-a ta ursită de-a fi rea sau bună.

Dar a mea suflare geaba aburește
Sticla la fereastră, căci presupui poate
Că-s flăcău ce umblu să te-amăgesc, noapte,
Iar nu zburătorul ce se tânguiește...

Așa zburătorul plângând se tot roagă,
Și la săhniș ușa s-au deschis îmi pare,
Căci s-aude șopot și vorbă de șagă.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Deci ghiciți, fecioara cui au deschis oare?

Traducere de Constantin Stamati



vezi mai multe poezii de: Victor Hugo




Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.