Fata iernii cea bogată,
În văl alb de cununie,
Șade-n poartă ziua toată
Însă mirele-ntârzie.
N-a putut să treacă, poate,
Peste-atâtea ape late
Și e râul doar de vină
Dacă n-a putut să vină!
Plânge fata chinuită,
Fata iernii cea frumoasă,
Că rămâne nenuntită
În veșmântu-i de mireasă.
Atunci gerul se-nfioară
Și se-ndură de fecioară
Și, suflând de dimineață,
Apa râului o-ngheață.
Și începe astfel podul
Din cleștar și nea să-l dreagă
Pentru Vifor-Voievodul
Cu nuntașii, ceata-ntreagă.
vezi mai multe poezii de: Victor Tulbure
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.