Dacă te duci moşule pe la noi, prin pădurile noastre dace,
Pe unde şi-au înălţat doinele Jiene conace,
Pe unde sună luna din cornul de vânătoare,
Pe unde seceră ţăranii raze de soare,
Să te opreşti la o casă albă şi înaltă ca cerul
Şi să întrebi de Mărin al lui Dincă Vierul.
Este un ţăran înalt cât un munte,
Cu o tăietură de bardă ca o lună în frunte;
Poartă iţari şi suman când e ger,
Nu se teme decât de minciună şi cer;
Este frate cu mine, cu clăile grâului aşezate cununi,
Are doi copii ca dreptatea de frumoşi şi de buni
Şi o femeie, care când dă drumul cântecului,
Alungă toate apele necuratului şi descântecului...
Să-i spui că nu i-am uitat grijile care îl îndoaie,
Că mă rog şi acum pentru ţarine şi pentru ploaie,
Că o să mă întorc iar, cine ştie când
Şi că îmi înfloreşte în fiecare primăvară rapiţa-n gând...
(din vol. Carte pentru domnițe, 1937)
vezi mai multe poezii de: Virgil Carianopol
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.