Visând tolănit pe creierul moale,
vi-i gândul
precum un lacheu dolofan pe-o slinoasă sofa;
cu petecu-n sângele inimii mele plesnindu-l,
sarcastic, obraznic, în râs îl voi lua,
până m-oi sătura.
În sufletul meu bătrâneţea loc n-are,
giugiuleala senilă nu-şi află altoi.
Învăluie lumea vocea mea tunătoare,
frumuseţea-mi în floare –
de ani două’ş’doi.
Ce-mi tot umblaţi cu leşinături!
Ce-i daţi voi dragostei, din lăute, lături!
Ce-i gâdilă dragostei – mocofanul – timpanul!
De v-aţi da peste cap, eu ştiu tumbe mai grele,
buzele voastre nu-s la fel cu-ale mele.
Vino să-nveţi, din saloanele tale,
vino, gingaşă poezie slujbaşă,
din liga îngerilor, cu vestmântul tău moale,
tu, ce te molfăi cu buze uscate,
ca bucătăreasa prin cărţi de bucate.
Pot, de vreţi, să m-arăt de cărnuri turbat,
nuanţat pot să fiu, ca şi cerul, pe gust la cuconi,
pot să fiu dulcineu,
nu bărbat,
şi nu eu,
ci un ireproşabil
nor cu pantaloni!
Nu cred într-o Nisă de carnaval!
palate v-arăt, jucându-le sforile –
bărbaţi mai stătuţi ca un colţ de spital,
şi femei mai uzate ca zicătorile.
vezi mai multe poezii de: Vladimir Maiakovski