Văzuse într-o zi cum se deschide
O ușă ce-i era atunci străină
Și-n pragul ei, privirea ei divină
A coborât spre drumul vechi, de țară,
Tivit pe margine cu pălămide
Și c-un intrus oprit acolo, iară.
Era frumoasă și-ar fi vrut s-o-ntrebe
Atâtea și atâtea despre ea
Și despre golul din privirea sa,
De cum îi e și cum de stă în casă
Când ar putea afară să înjghebe
Un început, de-ar fi cu el să iasă.
În drumul de la stână către vale,
Un mic păstor, pe umeri cu desagi;
L-a tras cu el în umbra de sub fagi
Și, la-ntrebări ce nu-ncetau să cadă,
El a răspuns timid, cu voce moale:
“Un accident. Nu poate să mai vadă”.
S-a-ntunecat pământul dintr-o dată,
Dar cerul s-a-nstelat în mintea sa
Atunci când s-a gândit că-i poate da
Ce știe, ce-a-nvățat, ce-i este har,
Căci va-ncerca și trebuie să poată:
Aleasa lui, curând, să vadă iar.
vezi mai multe poezii de: Daniel Vișan-Dimitriu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.