Bate vântul toamnei peste mărăcini
Încurcați în plasa firelor uscate
Ale unor ierburi morții-amanetate
Și lăsate-n voia brațelor cu spini.
Cauți o potecă-n vechiul câmp de maci,
Dar e totul altfel: nu mai e culoare,
Norii, ceața, gândul, greaua apăsare,
Îți încurcă drumul pașilor ce-i faci.
Te oprești o clipă, cauți din priviri
Locul cel de taină unde, altădată,
Îți era ființa-n Paradis purtată
Și-ți mai este-n vise și în amintiri.
Nu-l găsești, iar câmpul pare-un cimitir
Unde nicio cruce nu-și mai are rost,
Gândurile toamnei nu-și au adăpost,
Timpul cere-ntruna amintirii bir.
N-ai crezut în vremea gândului cu spini
Sub un cer ce-ți pare singur vinovat
De toți norii care-n el s-au adunat
De când bate vântul peste mărăcini.
vezi mai multe poezii de: Daniel Vișan-Dimitriu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.