Omul cu chitară-albastră ( extras I, II,III,IV,V,VI)
Wallace Stevens (1879 - 1955)
I
Un om aplecat peste chitara lui,
Un meseriaş ca atâţia alţii. Ziua verde.
Ei au spus: “N-ai chitară ca a noastră,
Nu cânţi faptele cum sunt”.
Omul a răspuns, “ Da, cu o chitară-albastră
Toate-s altfel când eu cânt.”
I-au mai spus,” Tu cântă, trebuie,
O melodie de dincolo de lună, dar, totuşi,
Care-arată lucrurile cum sunt ele-n viaţă noastră,
Hai, cântă, te rugăm, la chitara ta albastră.”
II
Nu pot desfăşura sfera lumii pe această stradă-îngustă,
Cu toate că-mi doresc asta enorm;
Cânt despre cineva anume, un erou cu ochii mari,
Cu figura-n bronz tăiată, care, însă, nu-i chiar om,
Deşi-încerc cât pot, depunând efort enorm,
Să-l înfăţişez, cât de cât, în chip om.
Dacă i-aş cânta serenada ca şi cum ar fi doar om,
S-ar pierde ceva din magia-acestei lumi, a noastră;
Deci, vă rog, acceptaţi melodia drept serenada
Omului care cântă la chitara lui albastră.
III
O, nu-i uşor, nu-i uşor de loc să cânţi un om de seamă,
Să-i înfigi jungheru-n piept,
Să-i întinzi creierii pe duşumele,
Să-i laşi sângele să curgă, cald încă şi roşu-aprins,
Să-i întinzi gândurile pe geamuri, pliu cu pliu,
Şi aripile-i albe prin noroaie şi zăpezi,
Să-atentezi la hei-ul şi la oh-ul lui cel viu,
Să-învârţi cheia vorbirii pentru-a-i face adevărul cât mai clar,
Aidoma unui trăsnet luminând întunericul barbar –
Şi-asta doar ciupind subţirele strune de metal….
IV
Deci, dacă-astfel e viaţa, aplecaţi-vă pe fereastră
Şi-ascultaţi povestea depănată de chitara cea albastră.
Milioane de oameni şi-o strună, doar o strună?
Şi stilurile lor nepereche-n acel lucru? Împreună?
Împreună toate faptele lor, fie bune, fie rele,
Toate patimile lor mai cuminţi sau mai rebele?
Sentimentele nebune, şoapte care-apar, dispar,
Ca un zumzăit de muşte-n aerul de toamnă clar?
Deci, dacă-astfel e viaţa, aplecaţi-vă pe fereastră
Şi ascultaţi zumzăitul din chitara mea albastră.
V
Nu vrem cântece despre măreţia poeziei,
Nici despre licărul de torţe în ţinuturi subterane,
Despre raze violete valsând pe comori ascunse.
Pe discul soarelui nu-s umbre.
Ziua-i aprigă dorinţă, iară noaptea e doar somn,
Iar penumbre, nicăieri.
Pentru noi pământul e turtit, fără podoabe.
Nu sunt umbre. Dar, excedând muzica,
Poezia trebuie să-înlocuiască
Golul cerurilor şi, încă, toate imnurile lor,
Eul nostru-n poezie se cuvine a-şi avea locul,
Chiar şi-atunci când tu cânţi la chitara ta albastră.
VI
O melodie de dincolo de lumea noastră,
Însă-n care să fim noi, neschimbaţi de chitara ta albastră;
Prezenţi în melodie, dar într-un spaţiu cu-alte legi,
Diferit, dar noi aceeaşi – locul altul, înţelegi?
Un teritoriu unde lucrurile sunt aşa precum se văd,
Teritoriul doar schimbat de chitara ta albastră
Şi plasat astfel încât, dincolo de-orice schimbare,
Va fi perceput în cadrul şi în scena lui finală,
Şi-n secunda lui finală,-n felul în care
Conştiinţa artei îşi are finalitatea-n momentul când
Gândirea zeului este rouă-înfrigurată,
Iar spaţiul îi devine melodie. Chitara-albastră
Se transformă, nu lucrurile, cum sunt ele-n viaţa noastră,
Creaţia-înţelesurilor din chitara cea albastră.
NB - Titlu cu trimitere la celebra pictură a lui Pablo Picasso, Bătrânul chitarist.
Pe muzica:
https://www.youtube.com/watch?v=a49ZI5nIbxw&fbclid=IwAR1W_XYOySLzs6tYPXbyME4Mk8DU881-TjfbbE6Vt5jneF6B19_YUd1ZhPg
Trad. Petru Dimofte
vezi mai multe poezii de: Wallace Stevens
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.