Peter Quince la clavir
Wallace Stevens (1879 - 1955)
I
La fel cum degetele mele apăsând aceste clape
Fac muzică, aceleaşi sunete-ale sinelui
Fac, de asemeni, muzică în spiritul meu.
Asta înseamnă că muzica este emoţie, nu sunet;
Şi astfel, ceea ce eu simt acum,
Aici , în această cameră, dorindu-te,
Gândindu-mă la rochia ta în nuanţe de-albastru,
Este muzică. Reaminteşte acel fior
Trezit în bătrâni de Suzana,
De acea seară verde, caldă şi clară,
Când ea se îmbăia în nemişcarea atentă-a grădinii , în vreme ce
Bătrânii cu ochi congestionaţi, pândind-o, simţeau
În esenţa profundă- a fiinţei lor vibrând
Corzi fermecate, iar strunele ciupite
Pulsau înălţând fragede osanale.
II
În apa aceea verde, caldă şi clară,
Stătea Suzana.
Ea simţea freamătul strunelor
Şi imagini ascunse
I se revelau.
Prea plinul acelor linii melodice
A smuls din pieptul ei un oftat..
Stătea aşezată pe lespedea băii,
În răcoarea
Unor emoţii demult trecute.
Prin frunze, răzbătea
Roua
Unui vechi entuziasm.
A păşit prin iarbă,
Încă tremurând.
Adierele vântului erau slujitoarele ei,
Care o urmau timid
Aducându-i şalurile mătăsoase
Încă fluturânde.
O respiraţie atingând mâna
A amuţit zgomotele nopţii.
S-a întors –
Un talger a răsunat
În mijocul cornurilor bubuitoare.
III
Imediat, cu-n zgomot ca acela făcut de tamburine,
Au apărut însoţitoarele ei bizantine.
Erau contrariate de ţipetele Suzanei, sub luna plină,
Împotriva bătrânilor prezenţi acolo, în grădină;
Iar respiraţia,şoaptele lor repezi şi moi,
Aminteau de o salcie bătută de ploi.
Lumina lampilor ridicate de ei, anonimă,
A dezvăluit-o pe Suzana goală ca o ştimă.
Şi atunci, necredincioasele bizantine
Au fugit – cu-n zgomot ca acela făcut de tamburine.
IV
În minte frumuseţea este trecătoare –
O trecere fulgurantă dinspre azi spre mâine,
Dar în carne este nemuritoare.
Trupul moare; frumuseţea trupului rămâne.
Astfel, mor serile alunecând uşor prin verde,
O undă nesfârşită curgând mereu spre-a nu se pierde.
Astfel, mor grădinile, respiraţia lor smerită mirosind
Deja a iarnă, regretând, privind înapoi cu jind.
Astfel, mor fecioarele, întru-această celebrare-anume,
Mereu proaspătă,-a corului tuturor fecioarelor din lume.
Muzica Suzanei a atins corzile neruşinării
Acelor bătrâni cu păr alb, dar, scăpând din plasa nopţii,
În urmă nu a rămas decât gunoiul Morţii.
Acum, în imortalitatea-i, îndepărtată şi suavă,
Cântă la vioara transparentă a propriei memorii,
Eliberând un permanent psalm de slavă.
Petru Dimofte
vezi mai multe poezii de: Wallace Stevens
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.