Iar cât despre tine, Moarte, și tu, amară îmbrățișare
a nimicirii, zadarnic încercați a mă
pune pe gânduri.
Mamoșul își face meseria fără să clipească,
Îi văd dreapta cum apasă, primește și ajută,
Mă aplec către pragul acelei minunate și flexibile
porți,
Și înregistrez ieșirea la lumină, notez ușurarea
și eliberarea.
Iar cât despre tine, Cadavrule, mă gândesc că ești
un bun îngrășământ, dar asta nu mă
sperie,
Adulmec în tine mirosul trandafirilor albi
viitori cu dulce mireasmă, trandafirii ce
îmbobocesc.
Mângâi petalele ca niște buze, mângâi
sânul lustruit al harbujilor.
Și cât despre tine, Viață, îmi închipui că ești
urmarea mai multor morți,
(Eu însumi, desigur murit-am de mii de ori
înainte.)
Vă aud murmurând acolo, o, stele din cer,
O, sori – o, iarbă a mormintelor – o, necontenite
schimbări, propășiri,
Dacă voi n-ați grăi, cum aș mai putea rosti eu
vreo vorbă?
Din mâlul de baltă dospind în pădurile toamnei,
Din luna care coboară pe pantele crepusculului
înfiorat,
Țâșniți, scântei ale zilei și nopții, țâșniți spre
trunchiurile ce putrezesc în mlaștini,
Țâșniți spre crengile uscate care trosnesc gemând
pe limba lor.
Eu mă ridic din noapte și mă ridic din clarul de
lună,
Descopăr că spectrala-i lumină nu-i decât răsfrângerea
soarelui de amiază,
Și prin odraslele lumii, mai mari sau mai mici,
ajung la centru.
Traducere Mihnea Gheorghiu
vezi mai multe poezii de: Walt Whitman
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.