Mâna-i ca crinul sub obrazul trandafiriu se odihnește,
Păcălind perna să creadă că-i un sărut legitim;
Ea, mânioasă, pare că vrea să se despartă-n două,
Umflându-se de-o parte și de alta, lipsită de acea fericire;
Între aceste două coline, capul ei e ca într-un mormânt așezat;
Unde zace precum un monument al virtuții,
Spre a fi admirată de ochi pofticioși și necurați.
Cealaltă mână frumoasă se afla în afara patului,
Pe cuvertura verde; albul ei desăvârșit
Părea o margaretă de aprilie pe iarbă,
Cu sudoare perlată, asemenea rouei nopții.
Ochii ei, ca gălbenelele, își ascunseseră lumina
Și, sub vălul întunericului, se odihneau blând,
Până când aveau să se deschidă pentru a împodobi ziua.
Părul ei, ca firele de aur, se juca în răsuflarea ei —
O, sfioase zburdălnicii, zburdălnică sfială!
Arătând triumful vieții în chipul morții,
Și umbra morții în efemeritatea vieții.
În somn, fiecare își sporește frumusețea,
Ca și cum între ele n-ar exista nicio luptă,
Ci viața ar trăi în moarte, iar moartea în viață.
Sânii ei, ca niște globuri de fildeș cu vinișoare albastre,
O pereche de lumi feciorelnice și necucerite;
Nu cunoșteau alt jug decât pe cel al stăpânului lor,
Pe care, prin jurământ, îl cinsteau cu adevărat.
Aceste lumi au trezit o nouă ambiție în Tarquin,
Care, ca un uzurpator ticălos, căuta
Să alunge stăpâna de pe acest tron frumos.
Ce putea vedea fără să observe cu nesaț?
Ce observa fără să dorească cu ardoare?
De ceea ce privea se îndrăgostea pe loc,
Și-și istovea privirea încăpățânată în propria dorință.
Cu o admirație ce depășea simpla uimire, privea
Venele ei azurii, pielea de alabastru,
Buzele de coral, bărbia albă ca zăpada, cu gropiță.
Așa cum leul fioros se apleacă peste pradă,
După ce foamea cumplită i-a fost potolită prin victorie,
Tot astfel Tarquin stăruie asupra acestui suflet adormit,
Furia poftei sale fiind îmblânzită de privire;
Atenuată, dar nu stinsă; Căci, stând alături de ea,
Privirea lui – ce-nfrânge-acum această răzvrătire –
Îi ațâță sângele spre-o și mai mare tulburare.
Și ei, ca sclavi răzleți ce luptă pentru pradă,
Vasali îndărătnici, fapte crude săvârșind,
În moarte sângeroasă și în silnicie găsind desfătare,
Fără a ține seama de lacrimi de copii ori gemete de mame,
Se umflă de mândrie, așteptând mereu semnalul de atac.
Curând, inima-i ce bate, dând alarma,
Dă semnalul aprins al asaltului și-i lasă să facă ce doresc.
Inima-i ce bate ca o tobă îi însuflețește ochiul aprins,
Iar ochiul încredințează mâinii sarcina de a conduce;
Mâna, mândră de o asemenea cinste,
Arzând de mândrie, înaintează să-și ia locul
Pe sânul ei gol, inima întregului ei ținut,
Ale cărui șiruri de vine albastre, pe măsură ce mâna le escalada,
Își lăsau turnurile rotunde pustiite și palide.
Ele, adunându-se spre încăperea liniștită
Unde se odihnește draga lor stăpână și doamnă,
Îi vestesc că e înconjurată de primejdie cumplită
Și o înspăimântă cu vacarmul strigătelor lor.
Ea, cuprinsă de uimire, își deschide ochii închiși,
Iar aceștia, privind afară să vadă tumultul,
Sunt orbiți și subjugați de torța lui aprinsă.
Închipuie-ți-o ca pe cineva care, în miez de noapte,
Se trezește din somn adânc, tulburat de-o viziune cumplită,
Crezând că a zărit vreo nălucă hidoasă,
A cărei înfățișare sinistră îi face toate încheieturile să tremure.
Ce groază! Dar ea, aflată într-o stare și mai grea,
Trezită din somn, privește cu luare-aminte
Priveliștea ce transformă spaima în realitate.
Copleșită și zăpăcită de mii de temeri,
Zace tremurând, aidoma unei păsări proaspăt ucise.
Nu îndrăznește să privească; totuși, cu ochii pe jumătate închiși,
Îi apar în față năluciri hidoase, ce se schimbă neîncetat.
Astfel de umbre sunt plăsmuirile minții slabe,
Care, mânioasă că ochii fug de lumina ei,
Îi înspăimântă în întuneric cu viziuni și mai cumplite. Mâna lui, ce încă-i stă pe sânul ei
(Berbec brutal, ce-atacă zidul de fildeș!)
Simte inima-i (biet cetățean) în suferință,
Rănindu-se de moarte, cum se zbate-n piept,
Izbindu-i trupul, încât mâna lui tresare.
Asta-i stârnește furia și-i alungă mila,
Îndemnându-l să spargă zidul și să intre-n dulcele oraș.
vezi mai multe poezii de: William Shakespeare
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.