Rămas-bun! — Doar Dumnezeu știe când ne vom mai vedea.
O teamă rece și slabă îmi străbate vinele,
Înghețând parcă însăși căldura vieții:
Să le chem înapoi, să-mi fie alinare...
Doică! — Dar ce-ar putea ea face aici?
Trebuie să-mi joc singură acest rol lugubru. —
Vino, fiolă. —
Dar dacă licoarea nu-și va face efectul?
Va trebui, oare, să mă mărit mâine-dimineață? —
Nu, nu! — asta o va împiedica: — stai acolo. —
Dar dacă e otravă, pe care călugărul
Mi-a dat-o cu viclenie, vrând să mă ucidă,
Ca să nu fie dezonorat de această nuntă,
Fiдеindcă m-a cununat mai întâi cu Romeo?
Mă tem că așa e; și totuși, nu cred să fie,
Căci s-a dovedit mereu un om sfânt: —
Nu vreau să nutresc un gând atât de rău. —
Dar dacă, odată așezată în mormânt,
Mă trezesc înainte ca Romeo
Să vină să mă salveze? Ce gând înfricoșător!
Nu mă voi sufoca oare în acea criptă,
În a cărei gură sinistră nu pătrunde aer curat,
Și nu voi muri acolo, sufocată, înainte să vină Romeo?
Sau, dacă rămân în viață, nu e oare cumplită
Imaginea morții și a nopții,
Împreună cu groaza locului —
O criptă, un străvechi osuar,
Unde, de sute de ani, zac grămadă oasele
Tuturor strămoșilor mei;
Unde sângerosul Tybalt, abia așezat în țărână,
Putrezește în giulgiul său; unde, după cum se spune,
La ceasuri din noapte se adună stafii; —
Vai, vai, oare nu s-ar putea ca eu,
Trezindu-mă atât de devreme — între duhori grele
Și țipete ca ale mandragorelor smulse din pământ,
De care muritorii vii, auzindu-le, își pierd mințile; —
O, dacă mă trezesc, oare nu voi înnebuni,
Înconjurată de toate aceste spaime hidoase?
Și să mă joc smintită cu oasele strămoșilor?
Și să-l smulg pe Tybalt cel mutilat din giulgiu?
Și, în această furie, cu osul vreunui neam mare,
Ca și cu o măciucă, să-mi zdrobesc creierii în disperare? —
O, privește! mi se pare că văd stafia vărului meu
Căutându-l pe Romeo, cel ce i-a străpuns trupul
În vârful spadei: — stai, Tybalt, stai! —
Romeo, vin! beau asta în sănătatea ta.
vezi mai multe poezii de: William Shakespeare