Noapte... ploaie... svon de toamnă...
Ulița se face ’n două...
Vântul aspru rupe frunză de prin plopii ce mă plouă
Și mereu îmi taie calea... par’că eu ași fi de vină
Că pe-afară nu-i lumină...
Și mă duc așa... cu vântul...
Cum îi place să mă poarte...
Tot mai multă cade frunza răvășită ’n sbor de moarte
Și-mi alunecă pe frunte... de pe frunte pe pleoape...
Și se joacă... să mă ’ngroape...
Stau cu ochii ’nchiși... mi-e bine...
Vântu’mi spune ’ncet... cuminte:
- „N’am ce face... scutur frunză... cresc pământ pentru morminte
Ca să ai și tu... și alții mâine patul de hodină...
Și uitare... și lumină....”
—————————————————————
sursa:@versurisubfloridetei
vezi mai multe poezii de: Zaharia Bârsan
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.