Izbind valuri de căldură,
Fereastra noaptea mângâind-o,
Luna-și cerne a sa pictură
Singurătatea ocrotind-o.
Pe cer ai zice că-i un zeu
Mântuind încetișor
Orice astru, orice zmeu
În văzduh colindător.
Zeul nopții ea să fie?
Căci deși de-o veșnicie
Zarea întreagă explorăm
Tot spre ea ne avântăm.
Și deși ne întristăm
În a noastre pustii vieți
Îndeajuns ne înseninăm
C-o privim cu ochi măreți.
Lună, mândră lună,
Vis etern ce ne încunună,
Tu a nopții feerie
Răspândești cu-a ta magie!
Câte suflete pierdute
Gânditor se-ntrepătrund
Într-un somn liniștitor
Ce le poartă-al tău veșmânt!
Și câte nopți însingurate
Spre lumină ai condus,
Câte stele îngrijorate
Tu în taină ai pătruns!
Să te razemi veșnic pe-a ta boltă diamantină
Suflet candid, mângâios
De origine divină!
vezi mai multe poezii de: hlh98
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.