Șopotește vântu-n frunze
Melodia lui nesfântă,
Iar copacii-n mii de buze
Fremătarea-n cor o cântă.
Se aude-n lumea largă
Sufletul lui în cântare
Și pe jos buimace-aleargă
Mărunțel pete de Soare.
Graurii un tril sfărâmă
Ca și stropii lor din pene
Timpul că-și pierdu din cârmă
Și secundele își cerne.
E o vreme prea terestră
Să ajungă idealul
Și cad file din orchestră
Notelor scriind metalul.
Dar e cald și printre bucle
Vântul ce și le îndoaie
Fluturii sfioși le duc, le
Poartă latura bălaie.
Și mă trag să mă ascund în
Melodia colorată
Cu privirea mea rotundă
Ce se-ncântă încodată.
Să fiu beat doar de mirozne
Ale cântecului veșted
Hohotind copil de pozne
Vântul ce le ștrengărește.
Fluture să fiu prin fluturi
Împletit în șușotire
Și prin mii și mii de scuturi
Mă simt oaspete și mire.
Glas de pasăre și-oleacă
Aripă cât de tăcută...
Numai nu minte săracă,
Numai nu foaie căzută...
Victor Bragagiu
vezi mai multe poezii de: bragagiu