Arhaic se înalță, din depărtări, un cânt.
Pe pajiști se-mpletește aroma de trifoi
Cu diafana sevă a lacrimii din ploi.
E ora strălucindă, cu-agheasmă pe pământ,
Se primenește lumea cu soare și cu vânt.
Ca din tămâie pare și izul de prin vii.
Și-or fi uitat parfumul plecate iasomii...
O aurie rază revarsă rai ceresc,
Iar boabe, coapte-n frunză, de dragul ei plesnesc.
E timpul când lumina aruncă stâlpi de foc,
Își face, ca un fulger, în trupul zilei loc,
Din palme siderale presară albe flori
Sub bolțile înalte, cu pâlpâiri de zori.
În larga-împărăție a cerului de-opal,
Își înfloresc zăpada, ca un gigantic val,
Nomazii nori. Să vadă dumnezeiesc veșmânt
De jar și de arginturi, din răsărit răsfrânt.
În depărtări, răsună vechi doine din caval.
vezi mai multe poezii de: Manuela Munteanu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.