Tăcere de arbori din sticlă, senină,
seve oprite în lungă uimire,
urşi adormiţi după cină,
vânt înalt ca o fată subţire,
În tine-acum se-adună, la un semn,
frumoasele ce m-au iubit odată,
apoi porniră pe un drum ştiut,
pierzându-se în zarea lor tăcută.
Ca pasărea voi cânta, ca iarba voi creşte,
mă voi risipi ca ploile, ca soarele voi lumina,
asemenea pământului, roditor, voi fi,
ca un descântec mă voi subţia. Apoi mireasmă...
Toamnă.
Şi eu vorbesc de iubire iar paşii
asemenea ierbii sunt fără de moarte.
O aură pe frunte: timp blând.
N-am bănuit vreodată că drumul nu-i de slavă,
că ne pândesc mari harpii cu zborul lor de iad,
că văile ne-aşteaptă cu-aprins gâtlej de lavă,
că stelele pogoară, că aripile cad.
Ne protejează cine, iubito, care zeu
pătrunde-n carnea noastră şi ne îmbracă chipul?
El ne scrâşneşte piatra, călcându-ne nisipul,
mereu ne-mbogăţeşte, golindu-ne mereu!
Va veni primăvara, desigur,
ne vom întoarce în copilărie,
copaci fiind, ne-om inunda cu muguri,
ne vom preface-n iarbă pe câmpie,
- Pentru Emmi, cu dragoste -
Acasă, iarba verde aproape de mugure,
- vai, cum îi place să geamă sub paşi! –
Amiezile ne vor pătrunde răbdătoare,
ca o putere ce vine şi pleacă,
şi va fi o linişte ce doare,
o durere care se-neacă.
Carnea ta miroase-a mere și a rouă nsângerată,
Carnea ta miroase-a mere, gura ta miroase-a mere,
Două clopote de mere și de rouă vor să bată
Unde stau acuma sânii luminați de-o rea plăcere.