Edith Sodergran

Edith Sodergran

Se naste la Petersburg, ca fiica a unui inginer, Edith Sodergran. Copilaria si-o petrece cu parintii in localitatea Raivola, in istmul Kareliei.

La vârsta de 24 a lansat prima ei colecție de poezii intitulată Dikter ("Poezii"). Södergran a murit la vârsta de 31, avand tuberculoză.

Poezia ei a influențat mulți poeți, iar Södergran este considerată astăzi a fi fost unul dintre cei mai mari poeți moderni de limbă suedeză.

Scurtă biografie - Edith Södergran

de A.E.Baconsky

Geografia suedeză are pe harta poeziei universale contemporane reliefuri de mărimea întîi, atitudini supreme. Printe ele se profilează lirica unei femei care, trăindşi murind departe de ţara sa, I-a lăsat o moştenire neaşteptată şi inestimabilă; aproape nemeritată, dacă ne gîndim că ăn scurta şi răvăşita ei existenţă, n-a fost niciodată luată în seamă de critica suedeză, deşi tipărise patru volume de poezii, adică aproape tot ce scrisese, cu excepţia ultimei sale cărţi apărută postum.Dar asemenea divorţuri între realitatea literară şi actul critic sînt prea frecvente pentru a mai atrage luarea aminte: aici intervin invidiile şi coteriile şi strategiile conjuncturale şi inerţiile inevitabile şi complexele şi atîtea altele, încît numai un amplu tratat de psiho-patologie a vieţii literare le-ar putea elucida cu adevărat… Voi spune doar că Edith Södergran a fost o poetă fără ecou în epocă şi abia la cîteva decenii de la moartea ei şi-a ocupat locul printre marii lirici ai Suediei contemporane.

Multă vreme a trecut şi mai trece încă uneori drept poetă finlandeză, ceea ce e la fel de fals ca şi a-l considera, de pildă, pe Kavafis poet egiptean pentru simplul motiv că a trăit la Alexandria. Edith Irene Södergran a fost unica fiică a unei familii, unde părinţii cu structuri violent opuse creau o ambianţă posomorîtă şi convulsivă: tatăl, inginer, fire brutală, incult, rudimentar, alcoolizat de timpuriu, mama, la polul opus, delicată, trăind pasiuni secrete pentru literatură şi artă, uşor exaltată, ca şi viitoarea poetă care o moşteneşte, nu fără a ascunde în poemele sale de maturitate ceva din temperamentul abrupt şi dur al părintelui. Originari din Finlanda, unde încă din veacurile trecute există o minoritate suedeză, soţii Södergran se mută pentru cîtăva vreme la Petersburg şi astfel poeta vede lumina zilei în capitala somptuoasă a crepuscularului imperiu ţarist, în aprilie 1892. La scurtă vreme se mută, împreună cu familia, la Raivola, localitate obscură pe malurile unui mare lac din istmul Kareliei, petrecîndu-şi copilăria într-un peisaj orizontal, populat de himere lacustre şi duhuri legendare impenetrabile.

În 1902, împlinind vîrsta liceului, trece din nou la Petersburg, împreună cu mama ei şi urmează la Die Deutsche Hauptschule, cunoscut pension ce aduna copiii marilor bogătaşi ai capitalei ruse, distingîndu-se ca elevă excepţională.Acolo, la o vîrstă neverosimilă îşi începe activitatea literară, scriind versuri în suedeză, germană, franceză şi chiar în limba rusă: cele peste două sute de poeme rămase din perioada liceului vădesc un talent precoce, încă de pe atunci tinzînd spre o anume autonomie, în ciuda unor influenţe a germanilor de la răscrucea secolului nostru cu cel trecut, şi a primilor simbolişti ruşi( Balmont, Sologub, Severianin din prima lui perioadă, înainte de ego-futurismul ulterior). Tatăl, rămas singur la Raivola, e devorat de alcool şi de ftizia care-l doboară în toamna anului 1907.

Urmează o lungă şi istovitoare carieră a eşecului. Şi paralel, aceeaşi boală ce-I ucisese părintele se insinuează în viaţa ei, între exaltări şi prăbuşiri succesive, mistuind-o implacabil, flagel al epocii căruia nenumăraţi poeţi I-au fost victime predilecte. Ani la rînd peregrinează prin sanatorii, oripilată deopoptrivă de atmosfera posomorîtă a celui de la Nummela, unde-şi văuse tatăl agonizînd, şi de frivolitatea celui de la Davos în Elveţia, loc de competiţii moderne caracteristice staţiunilor reputate. O călătorie în Italia, popasuri elveţiene fugare printre lacuri înalte şi hermetice, unde halucinează fantoma lui Zarathustra, o întoarcere la Petersburgul cuprins de revoluţie şi iarăşi, deposedată de fostele-I proprietăţi, revine la Raivola sortită unei existenţe aproape precare.

Urîtă, incapabilă de a se acomoda societăţii ce-I pare tot mai streină, roasă de boala aproape incurabilă pe atunci, urmărită de insuccese erotice, literare, sociale, ea reuşeşte să-şi depăşească durerea printr-o miraculoasă vitalitate sufletească. Într-o lume de literaţi obscuri în literatura de limbă suedeză a Finlandei timpului său, unicul poet de anvergură, Emer Diktonius, era încă la începuturile sale Edith Södergran încerca să se facă auzită, dar limbajul ei, de o noutate deconcertantă pentru receptivităţile meschine, nu-şi poate găsi ecou. O singură voce face notă discordantă: Hagar Olsson, o femeie care-I va deveni prietena celor din urmă ani de singurătate, se ridică în apărarea poeziei sale, încercînd să opună indiferenţei sau opacităţii ambiante, o admiraţie intuitivă şi tonică.

Umbrele progresează mereu: boala, sărăcia, declinul.Are momente de inexplicabilă euforie, cînd scrie poeme ca într-o stare de transă şi se lasă ademenită de orizonturi necunoscute. Pasiunii mai vechi pentru Nietzsche, la mormîntul căruia scrie un splendid poem în septembrie 1918, i se adaugă o alta: Rudolf Steiner, antroposoful austriac prezent în viaţa multor scriitori ai vremii, de la Kafka la ruşii Kliniev, Belîi. Alcătuieşte o antologie a tinerilor poeţi suedezi din Finlanda, publică articole şi eseuri în revistele de avangardă ale lui Elmer Diktonius dar zilele îi sînt numărate. În iunie 1923, cînd abia împlinise 31 de ani, moare şi e îngropată în grădina casei sale de la Raivola; în anii celui de-al doilea război mondial, mormîntul i s-a spulberat fără urmă ca în pecetea destinului de iniţiere supremă ce o restituia simbolic acelui Mysterium Magnum spre care aspira cu fervoare.

Viaţa dureroasă a Edithei Södergran nu i-a putut stinge patima de lumină care e poezia ei. O lumină de miazănoapte cu izbucniri violente după lungi şi stagnante anotimpuri de umbră, o lumină fantastică uneori, cu ciudate reflexe de auroră borelă. Pe această gamă a luminilor tăioase ca nişte ţipete de pasăre nordică, şi-a cîntat iubirea ei infinită faţă de oameni, de viaţă, de natura în care, dincolo de principiul steinerian, a crezut ea însăşi ca într-o zeitate supremă. A căutat o mare iubire totală, devorantă ca o gheenă nietzscheeană dar n-a găsit-o niciodată. Amărăciunea eşecului confluiază însă miraculos cu un imn disperat şi frenetic către Marele Eros, unde viziunile eliberatoare şi invocarea vehementă se îngînă. Şi în cele din urmă, limanul ideal: Ţara care nu e, abis invers ce te absoarbe în sus, răpindu-te cu aripi de Wüstentraum brentanian; acolo stăruie sufletul ei în cumpăna pornirilor şi aspiraţiilor care I-au jalonat existenţa. Acolo se constituie triumful ei: ca în virtutea unui exorcism, puterea de a iubi, chemarea plenitudinii, voinţa de a învinge, devin realităţi în ciuda realităţii, se alcătuiesc într-o stranie pararealitate, existînd în însăşi negaţia lor.

   - biografie trimisă de către Gerra Orivera -

Distribuie acest autor: