ce ghinion să ne întâlnim la sfârşitul lumii,
când frigul spovedeşte tot mai multă lumină
şi cercul în care ne învârtim
începe să ne strângă tinereţea.
ce ghinion,
când abia am înţeles
preţul unui zâmbet
înaintea conversiei la iubire,
Dumnezeu să ridice din umeri
la împletirea mâinilor noastre
şi să-şi lase minunile să fie prinse în cârlig
de epilog.
ce ghinion
să mă vezi pentru ultima oară
desluşit cu potriviri înfrânte
şi întrebări care îşi rod unghiile,
când pendulul îşi termină plimbarea eternă
între zalele demiseci,
eliberandu-mă de tine,
ostatică a versului meu.
ce ghinion, nu-i aşa?
să te reîntâlnesc la sfârşitul lumii,
în timp ce infinitul se tot împiedică
pe străzile din Bucureşti
de ultimele bătăi asincrone de inimi
căutându-şi evanescența sub lună,
la fel de frumoasă
ca în prima zi
în care nu te-am văzut.
vezi mai multe poezii de: Chrisforever
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.