https://oviatadefluture.wordpress.com
astăzi răsăritul are obloanele istovite
şi nu-i mai ajunge lumina
să-mi scuture dorul din ochi.
aş putea lăsa timpul
să curgă în contrasens,
între două căni de visuri calde,
pană mi se îmbată retina
tiparele nopţii se ţes
pe lungi tăceri învelite în dorinţe.
n-am ştiut
că atunci când începi să respiri
atunci când noi va rămâne înfipt
într-o singură vocală,
voi împacheta destinul
în carafa unui zâmbet stângaci
hai să ne întâlnim pe o foaie,
printre ofuri declinate
de puncte de suspensie,
să ne schiţăm în antiteze
e ultimul vers,
îmi spun
cu paradigma cetelor de lacrimi
luminând în colţul firii
din nou
timpul îmi toarce gânduri,
urzindu-mi poza ta,
cu bulbi de străluciri profunde,
într-un colţ prăfuit de nostalgie,
mi se cos bătăile de inimă.
prin urechile acului se tot aude o tăcere acută
ca un cântec evanescent
cred că te iubesc
de când eram doar umbre
şi-atunci când aţipea lumina,
eu mă agăţam de fiecare punct de noapte
Mi se pare nefiresc
să mai măsor coama timpului
de la prima nemurire
în care te-am împărţit