cred că am reușit
să demonstrăm
teoria corzilor
când am împărțit
dacă ți-aș putea da ochii mei
să te vezi prin ei —
nu aș face-o.
cât de aproape am fost
să ucid tăcerea,
ar fi fost crima perfectă.
mă întreb
dacă luminii
îi tremură culorile
de emoţie
credeam că viteza luminii e constantă
până în măduva universului,
dar tu ai ales să o sfidezi
când mi-ai restrâns timpul şi spaţiul
ce ghinion să ne întâlnim la sfârşitul lumii,
când frigul spovedeşte tot mai multă lumină
şi cercul în care ne învârtim
începe să ne strângă tinereţea.
astăzi răsăritul are obloanele istovite
şi nu-i mai ajunge lumina
să-mi scuture dorul din ochi.
aş putea lăsa timpul
să curgă în contrasens,
între două căni de visuri calde,
pană mi se îmbată retina
tiparele nopţii se ţes
pe lungi tăceri învelite în dorinţe.
n-am ştiut
că atunci când începi să respiri
atunci când noi va rămâne înfipt
într-o singură vocală,
voi împacheta destinul
în carafa unui zâmbet stângaci