Era o seară de sfârşit de vară,
c-un cer atât de roşu spre apus,
de parcă cineva, acolo sus,
ştia că sângele îţi fierbe, iară,
căci ai tăcut când multe-aveai de spus.
A fost, apoi, o noapte înstelată
încât părea că nu mai are cer
Pământul, în derivă prin eter,
ca şi privirea ta înfuriată,
cu strălucirea-i rece, de hanger.
Doar lacul liniştit, cu unde line,
ţi-a înţeles tăcerea şi a plâns
în cercuri mici de lacrimi ce s-au strâns
din două mici izvoare cristaline,
doi ochi ce, să dispară, le-au constrâns.
Ai înotat, o vreme, printre ele,
pe apa tresăltând în mici fiori,
şi ai simţit cum, din văzduh, uşori,
coboară îngeri albi, trimişi de stele,
atât de buni, atât de iertători.
Şi l-ai iertat din nou - a câta oară -
ţi-a apărut alt cer, cu stele mii,
ce îţi păreau ai timpului copii;
doar apa lacului era amară
în noaptea-ceea de sfârşit de vară.
vezi mai multe poezii de: Daniel Vișan-Dimitriu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.