Mi-a rămas umbra într-o floare.
Orice cuvânt al tău
e un început din mine
spre tine.
Uneori ies din visul cu efect de lună
și mă prefac
scânteie
în inima dimineții.
Dacă n-ai fi fost
mi se pare că aș fi putut uita
ce nu pot să uit:
Cerul e universul zborului.
În afara lui,
timpul e soarele
purtând umbra lumii
până la ultimul amurg.
Sunt un timp al soarelui…
Soarele …
mi-ai face curtoazia de a-l muta pe cerul meu ?
Chiar și puțin mi-ar prinde bine.
Să trec de băncile de piatră,
unde nevoiașii
se mulțumesc
cu soarele vegetal.
Mi-ar prinde bine puțină culoare
printre stânci,
mi-ar prinde bine puțină răcoare
la umbra ta.
Singuratatea este un anotimp al pietrelor
în care păsările refuză să zboare.
Fără dragoste, e singurătate; un timp spre nicăieri...
vezi mai multe poezii de: Camelia Oprita
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.