Dragul mamei, mă-ntreb, aşa-ntr-o doară, de ce te-am făcut
Ca să te căsnească din sărin tot ce pe oamenii noştri i-o durut,
Să plângi, ca un prunc, lângă glesna fiecărui ins
Şi să sângerezi, dragul mamei cu fiecare-nvins?
Să știi Vasilie că pe la noi în Albac
Îi destulă jele şi tata-t-o şi frații-ti zac.
Tătine-to i-o secat măduva-n oase şi vlaga din palme.
De când nu mai poate lucra l-au alungat domnii cu sudalme.
Lui Valer Tehei
Hei, hei dragii mei,
Când privesc balerina cioplită cu grație de Tehei,
Străbunii mei au fost şi sunt
Plămadă din acest pământ.
Odihnesc în veșnicie
Soarele se uită pe furiș,
În padină la zmeuriș,
Se pritocesc zâmbind la soare,
Coacăzele acrișoare
Cu Sadoveanu ți-am sorbit poezia,
În zilele de vară, calde,
Când sărutam cu ochii glia
Ce cobora în tine să se scalde.
Pe malul sau cât, ochiul vede,
Sunt numai lespezi de cenuşe verde.
Chiar dacă din tăcuții lui strămoși
Nu cresc pe maluri prea frumoși,
Orcât as vrea să uit pădurea
Şi satu-n care m-am născut,
Or cât a fost pâinea de rea
Şi firav fără nici un scut,
Pe dâlma asta dorm strămoșii mei
Păstori, cu turmele de-avalma,
Le-a-ncremenit pe ghioage palma
Şi chipul li s-a strămutat în stei.
În fiecare brazdă de pământ
Dau de un ol de-acuma două mii de ani;
Şi câte şi mai câte nu mai sunt,
În urma plugurilor trase de plăvani ?