Toţi ne naştem singuri adică
independenţi Însă nevoile ne
subordonează din prima până-
n ultima clipă Avem nevoie de
Nu mai cer de la nimeni nimic
Costel Zăgan, Universuri paralele
Obosit şi fericit din dragoste urc spre propriul
pisc interior Urcuş la grămadă pe banda rulan
tă a iluziei Bănuiesc unde nu vreau să ajung Pre
ţioasele ridicole din tăcerile mele savante Ha-ha
De viaţa asta chiar mi-e silă
nevinovatu-i cel mai vinovat
Verde ecou de primăvară
răstoarnă cerul pe pământ
Scriu cu buldozerul
în cariera unor inimi de piatră
scriu cu tancul istoriei
pe câmpul minat al condiţiei umane
Fericirea ce-o să doară
n-am cuvinte s-o aştept
lângă tine-i primăvară
iarnă e la mine-n piept
Să-mi intre secunda-n text
nemurirea mă-nconjoară
totuşi viaţa nu-i pretext
raiul ca să-l mut la ţară
Dragoste salt mortal în doi Pământ
cu genunchii la gură Şi niciun înger
nu-i acasă
Dumnezeu exilat
Prieteni lăsaţi-mă să scriu
în ritmul inimii mele
Tristeţea
pare