Am pus fața drept fațadă,
N-am lăsat să se-ntrevadă
Nici de-aș fi fost întrebată
Care-s granițele mele,
Pandative și ghiuluri pestrițe
Adunate prin cârciumi șukare
Încetinesc timpul, oprindu-l
Arzând coapse de oi pe grătare.
Noi ne dorim iubirea-universală,
Care e liberă, mereu a fost, va fi…
Nici gând nu va putea dezamăgi.
Cum ar putea, fiind totală?
Între disperare extaz am stat
Și am inhibat
Celelalte sentimente curente
Ce curg de la demiurg,
Dacă gândesc într-o limbă nouă
Vidă dar explozivă-exprimare a relativității unui atom
Oare vouă
Vi se va revela un ultim-model de om?
Vin cocorii, se întorc
Zboară sus, dar nu pe bloc.
Rândunelele în schimb
Cred că au uitat în timp
Când mori nu te întreabă nimeni,
Tu decizi.
Sau ca să vezi mereu alți oameni,
Tu deschizi.
Mi-a plăcut demult o floare de cicoare.
Am plantat-o, o sămânță.
Fără mine, a ajuns să crească mare, ce stupoare!
Bulb ajunsă, ce idee,
Dintr-un soare de pe cer, pus deasupra unui munte,
A ieșit precum se pare, după zile-n număr mare și mărunte,
Zăcământ aurifer.
Îndrumați de pofte multe și insulte, adunate-n sinea oarbă,
Am ajuns să cern cuvinte
Printre falii rupte-n minte
După clipe adormite.
Aș fi putut să le cos