Dar toate rămâne-vor scrise,
Spre-a fi pentru suflet balsam,
Îmi bat contradicţii în geam
Şi plouă cu vorbe nescrise.
Ce simple-mi par acum acestea toate,
taverna ațipește, resemnată,
ca o natură vie, nesemnată,
iar un mesean își sprijină în coate,
în bufetul gării
nu s-a schimbat nimic
glasul roţilor de tren
se rostogoleşte strident
Urletul prelung, gânduri mă ajung,
Intră-n mine fără remuşcare,
Din păduri pustii, aş dori să ştii
Că şi moartea e o întâmplare.
noaptea se lepăda de umbre
una câte una
lasciv
fără cuvinte
eram doar noi
stăteam la marginea lumii
nu priveam în jos ca să nu ameţim
tu muşcai dintr-un măr verde
Eu vin către tine cu gerul în frunte,
Pe fiece umăr îmi creşte un munte,
Mă doare distanţa, mă ard represalii,
Din Roma străveche aduc Saturnalii.
Când trupul îmi renaşte din fărâme,
Sfidând prin sine legile trăirii,
Sunt pe de-a-ntregul împotriva firii
Şi¬-un zid care nu vrea să se dărâme.
soarele curgea pe zidurile caselor
o lumea întreagă îşi făcea siesta
respiraţia întretăiată a vântului sfâşiat de anemie
se înşuruba în mine fără vlagă
ningea convulsiv
uitasem să îmbătrânesc cu încă o zi
la fiecare răsuflare