De ce mă dor cuvintele
De ce mă dor cuvintele, te-ntreb?
Nu sunt ele doar aer, vibrații sparte
Într-o sală goală, ecouri departe
Ale unor gânduri, ce-n minte le-ngrop?
Mă dor când se-nfig ca spinii ascuțiți,
Când taie adânc, mai mult decât o lamă,
Lăsând în urmă o rană ce nu se-nchide-n seamă,
Și-n suflet atât-amar simți.
Mă dor când promit și se spulberă-n vânt,
Când roșul buzelor le-a-ntinat minciuna,
Și-n locul speranței, doar lacrimi rămân una
Cu pulberea visului frânt.
Mă dor când sunt goale, lipsite de miez,
Doar vorbe aruncate-n neant fără rost,
Pierdute-n vacarmul unei lumi fără cost,
Un simplu zgomot, un simplu botez.
Și totuși, de ce le mai caut mereu?
De ce mă agăț de ele cu-atâta nesaț?
Poate că-n ele găsesc un spațiu, un laț
Prin care să-mi spun și să mă-nțeleg eu.
Căci tot ele pot fi balsam pentru rană,
O mângâiere, o șoaptă blândă-n noapte,
O punte spre inimi, departe sau aproape,
Și-un cântec de leagăn, o caldă simfonie.
De ce mă dor cuvintele? Poate pentru că
Sunt o oglindă fidelă a ceea ce suntem,
Și-n ele se-ascunde lumina și-ntunericul, le știm,
Și-adevărul crud, ce uneori ne-apasă.
vezi mai multe poezii de: Stamate Constantin
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.