din nou
timpul îmi toarce gânduri,
urzindu-mi poza ta,
cu bulbi de străluciri profunde,
pe vălul insomniei mele.
atâtea exclamări de noapte,
desprinse parcă din surdină,
îmi tot încheagă umbra ta
pe toate treptele de suflet.
secundele sunt percuţii de soartă,
răzvrătite în oasele mele.
din fiecare vibraţie aud
mai intens
elegia care te-a coincis
cu sensul absolut
de fericire.
privirea ta captează contemplarea
şi nu ştiu,
din atâta scris,
să mai găsesc vreo scuză
acestor orbi ce se numesc poeţi
şi nu te-așază în fel şi chip pe foi
pe tine,
exemplul cel mai elocvent de muză.
eu te tot clădesc
pe o patimă de viaţă,
cu savoarea ultimei iubiri,
deşi în toată miopia de cuvinte
nici nu mai văd
ce martiraj îmi scrii.
și de-am să mor pe aşternutul poeziei,
cu dorul tău prescris
pe rana în care mi-e sădită crima
de-a te fi simțit
fior de cântec viu în mine,
nici n-aş clipi
şi am să îmi iert fărădelegea
că am trăit cu tine în piept,
iubindu-ţi fiecare sol de zâmbet
până la limite de cosmos.
răpus apoi definitiv
de gestul meu eliptic
de-a te voala în vers
cu luna,
voi pune semn de adagio
pe inimă
ca să-mi încep în moarte
uvertura.
dar poate chiar şi-aşa
n-ar fi de ajuns
această abolire
de noapte şi de ziuă,
ar putea fi doar un altfel de răspuns,
iar eu voi continua să te respir
şi dincolo de adio.
vezi mai multe poezii de: Chrisforever
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.